Am fost intrebat deseori daca eu cred in Dumnezeu. Raspund pios: "Da". Numai ca viziunea me de dragoste fata de El, pentru majoritatea laicilor fanatici, este considerata blasfemie.
Eu am Dumnezeul meu, care nu este cu nimic diferit de al tau, cititorule. Legatura mea cu divinitatea a inceput inca din frageda pruncie, crescut fiind de catre bunicii mei foarte evlaviosi din fire.
Am avut o perioada, pe la 14 ani, cand am fost si dascal, si baiat de altar, timp de vreo 2 ani. Si totul s-a incununat cu candidatura mea la seminarul teologic. Toate bune si frumoase la inceput. Mai greu cu muzica, pentru ca toti mi-au spus ca sunt afon notoriu. Dar asa cum sunt eu din fire, niciodata sa ma dau batut, am inceput sa exersez, si am ajuns chiar sa iau nota maxima la proba eliminatorie in speta. Am studiat Biblia, am invatat, decis sa devin unul dintre "trimisii Domnului" pe Pamant. Am dat toate examenele, fiind convins ca voi descinde in "binecuvantata scoala". Pacat ca la proba eliminatorie de religie, am ramas la 15 sutimi de punct sub nota minima de barem. "Asta e! Nu am invatat, nu sunt bun pentru asta!". Asta mi-am spus eu atunci eu si cei apropiati mie. Ironia a facut ca dupa cateva luni sa descopar in ziare marele scandal al admiterilor din acel an la acel seminar teologic. Preoti anchetati, pentru trafic de influenta, dare si primire de mita, de toate pentru toti, cititorule. Si de aici aversiune si scarba. Fata de preoti si fata de cladirile bisericesti.
Pentru mine, Dumnezeu exista, fara umbra de indoiala, dar nu sta nici in caramizi, nici in haine, nici in posturi. Cand vreau sa vorbesc cu El ma uit in sus, si imi este de ajuns. El este acolo. Niciodata nu mi-am dorit ca Dumnezeu sa ma ajute mai mult decat pe cel de langa mine. Tot ce-mi doresc de la El, este sa fie impartial. Ca ma mangaie cand vede ca am nevoie, si merit, sa ma plesneasca cand fac cate o tampenie. Asa mi se pare normal.
De ce sa ma supun unor canoane. Si cine stabileste aceste canoane? In nici un caz Dumnezeu. Doar ei, "trimisii", ei sunt cei care se joaca cu noi. Ei bine eu refuz. Nu merg in biserica, decat daca este imperativ necesar, daca nu am incotro. Nu am nevoie sa intru in "casa Lui". Oare este intr-adevar biserica asta? Ei bine, si chiar daca ar fi asa, nu as intra, cu picioarele mele murdare, cu sufletul meu patat, sa fac ce? sa contaminez? Nu. Vreau sa stau in contact direct cu El, sa-I vad picioarele in forma norilor, sa-L vad plangand pentru noi in timpul furtunii. Cerul este biserica mea.
Dumnezeu este in mine, si imi este de ajuns. Este corect cu mine. Cred in existenta Lui, si voi ajunge sa il vad.
Concluzie? Intre tine, cititorule, si Dumnezeu, nu este decat Cerul! Carpe Diem!!!
