Multumire vs. Fericire

De curand am citit un articol scris de Pandhora care mi-a adus aminte de cat de excroaca poate fi multumirea. Nu spun ca Doamna Multumire este rea, spun ca ne lasam doar e cele mai multe ori ghidati, dusi chiar de nas de catre dansa. Si este atat de dibace incat ne face sa credem ca de fapt avem in fata FERICIREA. Eu stiu, sunt doar un Homo Cretinoidis, dar nici chiar asa.



Ascult un amic: "Sunt atat de fericit. Seful mi-a marit leafa". Si instantaneu ma gandesc: " Amice esti idiot". Cum poti oare sa fi fericit pentru niste hartii in plus? Te face fericit gandul ca ai mai mult de cheltuit? Sau doar multumit?
Fericirea poate fi atat de felurita, incat noi, saracii omuleti care din cand in cand o incercam, sporadic si timid, nu reusim sa o percepem ca atare. Dar multumirea este aproape mereu interpretata ca fericire, si ne bazam pe acele clipe de multumire, si mai si spunem ca viata noastra e fericita. E bine pentru noi sa ne amagim? Ne face bine sa ne credem fericiti cand de fapt nu e asa?
Tu cititorule, te-ai gandit serios daca ai fost fericit? Sau ai fost doar multumit? Eu personal, am fost fericit. Am avut langa mine o femeie extraordinara si am un copilas fantastic. Sunt in schimb multumit cu ceea ce am realizat in viata asta a mea in cele doua ere ale ei: pre-Italia si post-Italia, asa cum imi place mie sa le numesc, bineinteles admitandu-mi infantilismul in raportare.
De fericire am avut parte in era Pre-Italia, cand aveam o familie iubitoare, unita, si cu scopuri precise.
In Post-Italia, nu pot sa ma laud decat cu multumiri, care mai mici, care mai mari, dar doar atat, multumiri. Fericirea va veni la mine doar in momentul in care baietelul meu ma va strange in brate si ma va pupa pe obraz spunandu-mi tata. As fi ipocrit sa spun ca aceea ar fi pentru mine multumire. Da, sunt multumit de ceea ce am realizat in Post-Italia, mai ales avand in vedere ca nu voi uita niciodata cum am intrat in aceasta era.

Dar revenind, cu scuzele de rigoare pentru divagatie si logoree, multumirea, eu personal, am legat-o de lucrurile concrete, pe cand fericirea de acele momente care te fac sa te simti concret, complet.
Si am constat cu regret ca de cele mai multe ori, ne punem in gand realizari viitoare, marete, de foarte multe ori irealiste, care noi credem ca ne vor face fericiti, si cand le completam, daca le completam, constatam ca de fapt chiar daca suntem multumiti, nu suntem fericiti!

Si Uite asa ne invartim, in cercul asta vicios, intre multumire si fericire, trecand prin deziluzie si disperare, pana ce nefiinta pune stapanire pe noi, si cei care ne urmeaza vor da verdictul: "A fost un om bun, pacat ca nu a avut parte de fericire" sau "Uite cate realizari a avut in viata, cum de se plangea ca e nefericit?". Ce stiu ei? Nimic? Indolenti care judeca alti oameni, dupa propriile principii di deziderate. Traiti-va viata oameni buni, nu mai judecati ceea ce nu puteti intelege, sau mai bine incercati mai intai experienta numita empatie, si apoi deschideti gura. Stiti voi ce ma face pe mine fericit sau multumit? Sunt sigur ca nu!

In concluzie: Sunt fericit pentru faptul ca pot avea multumiri! Atat, deocamdata! Carpe Diem Cititorule!