Divortul

Stiam ca se va ajunge aici...Ieri, primesc un telefon. Numarul foarte cunoscut. Apelantul mi-a aparut pe ecran "Sotia Mea". M-am albit. Dar nici acum nu stiu daca de teama inevitabilului sau de frica de primi o cerere de impacare. Stiu cititorule. Sunt un tampit. Da. Dar asta sunt eu.Un numar care nu m-a mai sunat de aproape doi ani. Asteptam acest telefon. Desi nu stiam cand va veni si ce va aduce impreuna cu zgomotul telefonului, asteptam acest moment.
Sotia mea, m-a anuntat ca trebuia sa ma prezint la tribunal, in Romania, pentru ca a fost prima infatisare de divort. Parca o tesla m-a lovit in moalele capului. Ma credeam pregatit si chiar bucuros pentru primirea unei asemenea vesti. Stiam ca totul s-a terminat, stiam ca se va ajunge si aici in cele din urma. Dar nu ma pot intelege. De ce ma simt atat de rau? De ce nu pot fi stanca? Credeam ca viata mea in ultimii doi ani m-a schimbat. Ei bine m-am inselat.
M-am simtit mizerabil. Abia ieri mi-am dat seama ca toate valorile cu care am fost crescut, nu mai exista. Pentru mine familia e ceva intocabil. Si totusi. Se pare ca fiecare isi are propriile valori de urmat in viata, se pare ca eu sunt un batran ramolit ale valorilor familiei. Dar de ce abia ieri? De ce nu mi-am dat seama pana acum? Poate pentru ca nu m-am gandit niciodata foarte serios la asta.
Cu siguranta sunt prea grabit pentru a mai trai. Cu siguranta m-am uitat pe undeva printr-o rigola, si cine stie cate ploi au trecut peste sufletul meu.
Se va termina in curand totul, pentru ca din fericire amandoi ne dorim sa se termine cat mai rapid toata sarada asta numita casnicie.
Trebuie sa ma mai opresc din cand in cand, sa simt mireasma vietii, sa ma imbat cu realizarile si micile bucurii care imi anima efemera existenta. Dar cum? Asta nu am invatat niciodata. Nimeni nu mi-a aratat asta. Intotdeauna, toti, totul, m-a indrumat la alergare, la teluri, la planuri si implinirea lor cat mai rapida.
Trebuie sa ma opresc, sa trag adanc in piept aerul rarefiat al multumirii.
Dar pot risca asta? Pot oare sa rezista cu acest aer? Nu cumva daca ma opresc inseamna ca renunt?
O mie de intrebari si nici un raspuns. Stiu un singur lucru. Am ajuns sa fiu ceea ce mi-a displacut dintotdeauna. Un om divortat. Ce cuvant trivial si cat de rau imi crapa timpanul acest cuvant impreuna cu sensul lui mizerabil.
Nu stiu ce trebuie sa fac acum. Acum chiar ma simt pierdut. Nu inseamna ca ma dau batut. Asta niciodata nu se va intampla. Si daca ar fi sa o iau de la capat in viata asta, jur ca nu as schimba nici o decizie luata deja.
Stiu cititorule, sunt lipsit de orice urma de cursivitate. Bajbai prin intelectul meu subred, cautand disperate raspunsuri. Si tot caut si asta fac in ultimii doi ani. Caut. Raspunsuri, alinari.
Nu stiu daca voi gasi vreodata aceste raspunsuri, nu stiu ce va urma in "viata mea". Tot ce stiu, tot ce simt e o mare durere. Divortul asta, desi e o etapa necesara in plimbarea mea prin existenta, ma seaca de puteri, imi secatuieste energia, imi soarbe visele.
Asta e cititorule. Ce mai pot face acum? Nu am fost bun pentru "ea", sau altcineva, cu siguranta nu voi fi pentru nimeni niciodata. Dar m-am resemnat. M-am invatat sa ma multumesc cu mine.