Alegeri...

Ne zbatem cititorule...ne zbatem zilnic pentru un ideal, pentru un vis, pentru un deziderat...in fiecare dimineata ne trezim si ne fixam ca tinta doborarea inca unui obstacol, atingerea unui nou nivel in dezvoltarea noastra...dar ne-am trezit vreaodata cu gandul ca este ultima zi a vietii noastre, si ca e ultima sansa sa ne traim existenta asa cum dorim?

De ce "trebuie" sa alergam toata viata? de ce nu putem sa ne multumim cu ce avem? Raspunsul e simplu, si totusi atat de complicat...este vorba de realizare materiala vs. realizare spirituala...
Toti ne dorim pentru noi sa fim "cu o treapta mai domni". Daca cineva imi spune ca macar in proportie de 1% nu-si doreste asta, eu ma angajez sa arunc prima piatra. Si imi asum afirmatia, pentru ca toti, dar fara nici o exceptie, alergam pentru a ajunge un deziderat. Nu exista exceptie, fie ca ne dorim sa acceptam asta sau nu. Ar fi atat de bine sa alegem calea dezvoltarii spirituale, care este una superba, complicata dar liberatoare. Dar noi, oile Domnului, nu si nu...Ne incapatanam sa credem ca mai e inca putin si ajungem acolo...Si odata ajunsi acolo, vrem altceva, si iar incepem sa cautam, sa adulmecam, sa alergam. Si tot asa pana la momentul reunirii cu divinitatea. Recunosc, vorbesc din proprie experienta, si nu vreau sa blamez pe nimeni, nu imi doresc sa acuz pe nimeni de un delict ca cel de a-si urma telurile, din moment ce eu insumi, sunt primul care recunoaste ca este prins in acest cerc vicios.
Ne caram crucile, cu speranta vie (cel putin pentru noi vie) ca, odata si odata cineva va veni si ne va elibera...Nimeni, dar absolut nimeni nu va face asta, pentru ca ii este de ajuns crucea lui. Frecvent ma opresc si spun: "Gata mi-a ajuns! Nu mai pot, nu mai vreau sa ma las dus de valul asta al materialitatii, vreau sa realizez ceva cu sufletul, cu spiritul meu". Dar imi e imposibil sa fac asta. Sau poate doar imi e mai usor sa cred ca e imposibil. Am spus mereu, si voi sustine pana la moarte ca liberul arbitru exista, ca noi ne construim calea, ca destinul este al nostru, nu al unor fiinte ce stau si ne vegheaza, care se joaca sah cu sufletele noastre, hohotind la orice miscare gresita sau hazardata, la orice alunecare sau cadere de pe acea tabla gri a vietii.
Cineva mi-a spus ca libertatea spirituala se poate atinge numai cand te desprinzi de deziderate, pentru ca atunci propriu spirit traieste pe baza experientelor adunate in timp. Este extrem de viabila aceasta teorie, si tind sa-i subscriu, dar...
Cum fac sa ma eliberez de dezideratele pe cre mi-am construit existenta? Cum pot face asta fara sa simt un acut sentiment de vinovatie, de abandon al existentialului barbar in care ma scufund ca intr-o mlastina care ma absoarbe la orice miscare, fie ea buna sau rea?
Deocamdata nu pot, si desi sunt constient ca am varianta de a imi abandona in totalitate visele vetii mele materiale, pentru ca spiritul meu sa zburde liber, si ca viata mea (scurta sau lunga) sa ia o alta turnura, nu aleg acea varianta...
Este greu sa alergi mereu, fara ca nimeni sa fie acolo sa te ajute in drumul crucii tale. Dar este crunt sa renunti la ea, pentru ca apoi cu siguranta te vei gandi ca sigur vei fi reusit intr-un tarziu, sigur intr-un ceas tarziu al existentei te vei fi oprit pentru a bea din pocalul spiritualitatii libere!