Fuga de mine...

Unde sa ne mai ascundem cand fugim de noi?
In jur e pace, nu-mi place In suflet port un razboi
Sunt un salbatic intr-o lume civilizata cu forta
Si nu sunt genul sa va car torta
Lumea fuge de cuvinte, deja nimeni nu spune ce simte
Deci nu mai avem nevoie de cuvinte
Constat ca sunt plecat cu capul
Deci sunt normal.
C-am reusit, m-am relaxat in ultimul hal
Orice vis devine realitate, daca esti tampit
Poti fi pus la locul tau cu medicamentul potrivit
Uitandu-ma pe geam ma-ntorc si plec din nou
Te invit sa vii cand nu sunt prezenta ta imi face rau
Prietenii care ma accepta cum sunt ma plictisesc
Iar pe cei care fug de mine nu ii mai gasesc
Daca mi-as permite sa fiu cum sunt n-as mai scrie,
Ci m-as duce zambind de zece ori pe la puscarie
Gandesc la rece cand inima fierbe, sunt un intrus
Din propria mea lume ma simt exclus..
Plec departe

Aiurea, naspa, cam nasol...

Anorexica autostima s-a risipit, umila stare de multumire se disipa in fiecare clipa tot mai mult, timidul spirit liber de invingator s-a declarat  KO...
Poate voi disparea, poate nu...poate ma voi rataci, fara sa-mi doresc sa ma mai regasesc...
Stiu ca nimeni nu va plange, nimeni nu va regreta, pentru ca nu e nimic de regretat...
Sunt fericit cu toate alegerile mele trecute si prezente, multumesc divinitatii pentru tot ce mi-a oferit...
Acum privesc in jos si nu vad fundul, privesc in sus si cerul este negru, iar peretii din ce in ce mai stramti, tot mai apasatori...dar un lucru estecert, o directie voi alege, si nu sunt las, si nici calea cea usoara nu o voi alege (inca nu stiu daca pentru ca sunt las, sau doar curajos)...
Sunt confuz, ma zbat intre himere, ma lovesc puternic de propriile principii, imi izbesc teasta de propriile iubiri, si stau si ma gandesc:
"Cine e mai cretin? Tu sau ei?"

Intrebare!

O intrebare ma sacaie: De ce sunt asa cum sunt?

Si, ca mai toti bipezii, fiind in continua cautare a unor raspunsuri, mi-am replicat: Pentru a avea pe cine ura...pentru a avea pe cine iubi! Pentru a fi sigur ca la momentul oportun, voi avea pe cine distruge...Eu sunt egocentric, ma gandesc doar la mine, nu vreau sa fericesc sau sa nefericesc pe nimeni altcineva!

(Co)(n)Stiinta cuplului

Inainte de aparitia divinitatii sub forma materiala chiar, s-a format ideea de cuplu, de pereche, de familie chiar. Aceasta s-a dezvoltat, a evoluat, apoi a involuat, apoi s-a ramificat, mereu capatand semnificatii noi, vesnic venind cu intrebari radicale sau raspunsuri fara intrebari...Dar ce inseamna cuplu, cititorule? Ce inseamna de fapt si cand exista cu adevarat?

Alegeri...

Ne zbatem cititorule...ne zbatem zilnic pentru un ideal, pentru un vis, pentru un deziderat...in fiecare dimineata ne trezim si ne fixam ca tinta doborarea inca unui obstacol, atingerea unui nou nivel in dezvoltarea noastra...dar ne-am trezit vreaodata cu gandul ca este ultima zi a vietii noastre, si ca e ultima sansa sa ne traim existenta asa cum dorim?

Dezradacinat...

Recunosc...putin influentat de Pandhora, un pic rascolit de Sonia, am alunecat pe gandurile ce pana acum, desi ma bazaiau ingrozitor, ma lasau sa exist in nemernicia mea...ei bine toate astea s-au schimbat acum, si cum bine spunea cineva foarte drag mie, eu geaman neaos, nelinistit si scormonitor, ma intreb: "E bine ca nu mai sunt in Romania sau e bine ca sunt in alta parte?"

Contradictii, discutii, neconcordante

Cum sunt mereu singur, chiar si in mijlocul multimii, am mereu timp sa vorbesc propriei persoane. Recunosc, de cele mai multe ori banalitati, doar pentru ca sunt egocentric si-mi place sa ma aud gandind. Ieri insa, a fost altceva.
Ieri m-am rastit la mine...LASULEEEE...asa mi-am auzit la unison inima si creierul. "De ce nu-ti aduci finalul lui 2012 langa tine, acum?". Sunt nebun in crize, stiu...Dar e dureros, as fi preferat sa fiu epileptic, cel putin nu simteam crizele, ajungeam la inconstienta. Gandurile imi inunda corpul, acum stiu ce simt dadaistii. Ma sufoc in propria existenta. Vreau sa ma dedublez, sa rad de mine, de prostia, lasitatea mea.
Un prieten drag, poate singurul din viata reala pe care il am, mi-a spus, dupa ce a citit cate ceva pe aici, ca sunt prea multe ganduri negative. Ar trebui sa-mi schimb optica, puterea gandului fiind fenomenala. Iti multumesc Florine, stiu ca ai dreptate dar...aici e viata mea asa cum o vad eu. Pe timpuri gandeam pozitiv, si totul era roz. Pacat ca tot ce am construit, s-a prabusit ca un castel de nisip.
Si atunci ma gandesc...nu e mai bine sa ma scutesc de mine? Nu e mai indicat sa termin eu ce Dumnezeu a dat? Poate da, dar sunt prea las. Trebuie sa ma impac cu mine, pana in momentul in care ma voi putea lua prin surprindere, si ma voi suprima.
As vrea sa spun adio, dar nu ma lasa Gigel, neuronul meu singuratic...dar poate intr-o zi voi disparea, si poate, sper ca se va gasi cineva sa-mi lase o floare, sa nu mai fiu singur...

Published with Blogger-droid v1.6.7

Etape in Viata

Oamenii intra in viata ta pentru un MOTIV, SEZON sau o VIATA. Cand o sa stii care este, o sa stii ce sa faci pentru acea persoana...
Cand cineva intra in viata ta pentru un MOTIV, este pentru a indeplini o nevoie pe care ai exprimat-o. A intrat pentru a te asista in momentele dificile, sa te indrume si sa-ti acorde suport,
Sa te ajute fizic, emotional sau spiritual. Pot parea ca fiind trimisi de Dumnezeu si sunt. Sunt acolo pentru motivul pentru care tu ai nevoie sa fie.
Apoi, fara vreo greseala din partea ta sau intr-un moment inoportun, aceasta persoana va spune sau face ceva pentru a aduce aceasta relatie la sfarsit. Cateodata ei mor. Cateodata doar se indeparteaza.
Cateodata isi fac de cap si te forteaza pe tine sa adopti o pozitie. Ceea ce trebuie sa realizam este ca nevoia noastra a fost satisfacuta, dorinta noastra indeplinita, munca lor terminata. Rugaciunea ta a fost ascultata si acum este timpul sa mergi mai departe.

Unii oameni intra in viata ta pentru un SEZON, fiindca a venit randul tau sa impartasesti, sa cresti sau sa inveti. Ei iti aduc o experienta de pace sau te fac sa razi. Ei te pot invata ceva ce nu ai mai facut.
Ei iti pot da de obicei o cantitate incredibila de bucurie. Crede, este real. Insa doar pentru un sezon.

Relatiile de o VIATA te invata lectii pentru o viata, lucruri pe care trebuie sa construiesti pentru a avea o fundatie solida emotionala. Treaba ta este sa accepti lectia,
sa iubesti acea persoana si sa pui ceea ce ai invatat in practica in toate celelalte relatii si aspecte ale vietii tale. Se spune ca dragostea este oarba dar prietenia este clarvazatoare...




Iti multumesc CITITORULE pentru ca faci parte din viata mea, fie ca este pentru un motiv, un sezon sau o viata.






Acest text nu-mi apartine, este primit de la Claudia . Iti multumesc Clau pentru gand si pentru autorizarea publicarii.

Published with Blogger-droid v1.6.7

Snobismul mascat in iubire

Sfantul Valentin. O sarbatoare venetica. Una din multele sarbatori de import. Si daca pana acum credeam ca doar romanul e imitator, acum imi fac "Mea Culpa". Nu e singurul.
Dar de ce are omul nevoie de o zi in care sa-si aminteasca iubirea, sa-si demonstreze dragostea? Deunazi, auzeam fortuit o discutie, mici nimicuri cotidiene, ca de obicei. O singura remarca mi s-a intiparit in memorie: "I-am cumparat logodnicei mele un lantisor, ca vine Sf. Valentin, si se impune.". Amice, esti cretin? Asta mi-am spus in gand instantaneu. Iti iubesti femeia? Mereu sau doar pe 14 februarie? De ce ai nevoie de un motiv sa fi dragut cu cea care iti sta aproape?
Ar trebui sa-ti arati dragostea zilnic. Ofera un zambet, o mangaiere, un sarut altruist, o floare zilnic. Este, poate, mult mai bine pentru iubirea voastra. Du-o in al 19-lea cer si amortizeaza-i in palme intoarcerea. Fii bland, du-i o cafea si un corn la pat dimineata, din cand in cand gateste tu pentru ea. Surprinde-o. Fii barbat, si asta nu numai intr-o zi marcata in calendar.

O femeie, trecuta bine de adolescenta, se plange prietenei: "Ii iau un ceas lui Fabrizio de Sf. Valentin. Sa nu zica ca nu-l iubesc." Doamna scumpa, asculta-ma. Daca tu faci un gest, doar pentru a respecta convenientele societatii, da-mi voie sa-ti spun ca gresesti. Iubire poate e, dar mai mult snobism. Dar daca vrei sa nu-si faca el impresia ca nu-l iubesti, nu e nevoie de un ceas intr-o zi anume. Stai langa el, asculta-l, mangaie-l cand vine obosit de la munca. Asta ii va spune de o mie de ori mai multe decat un obiect achizitionat si daruit doar din complezenta.

Cititorule, nu ai nevoie de o zi anume sa-ti arati dragostea, sau de un cadou insemnat. Fii doar tu, gandeste-te intai la celalalt si te vei simti nemaipomenit. Nu te lasa cuprins de conventii, de reguli impuse de o societate putreda, fara moraluri. CARPE DIEM CITITORULE.

Published with Blogger-droid v1.6.7

Gol, Banal si Neputincios

Sunt gol in interior, ma simt si sunt singur. Ma uit in gol, privesc prin lumina si nu vad decat intuneric. As vrea... ... Dar nu conteaza, niciodata nu a contat nici pentru altii si mai nou nici pentru mine.
Am aflat de curand ca EA s-ar putea sa aiba probleme financiare. As vrea sa o ajut, poate are nevoie de mine, poate are nevoie de "braileanul care rezolva orice problema repede" (asa eram cunoscut de catre rudele ei, si cu asta se lauda socrul meu). Acelasi socru care mi-a reprosat ca am tinut-o prea pe palme si petale de trandafir, iar cand nu am mai reusit, a cazut si a durut-o.
Daca are nevoie de mine, poate ma vrea alaturi...dar ce tampenii spun...sunt un idiot. Ea s-a gandit la mine in acel 25 septembrie 2009, orele 17.10, o zi calda de sambata. Ea s-a gandit ce voi face cand m-a alungat de langa ei?
Dar daca are nevoie de mine...daca ii e greu? Poate plange si are dificultati. Poate se simte singura. Poate...Oare...
Stau singur in noapte, privesc in gol, somnului ii e teama sa se apropie de mine, cred ca si el vede golul meu si-i e teama sa nu se piarda in el. Sunt un nimeni, o umbra insignificanta care se amageste cu un contur bine definit.
De cand am aflat, nu ma pot gandi la nimic altceva...O fi si ea singura, se simte cumva si ea abandonata?. As vrea sa-i ofer sprijinul si protectia mea intr-o cupa facuta din coaja fructului dragonului (fructul dragostei).
Dar nu conteaza...Nu mai conteaza...

Published with Blogger-droid v1.6.7

Maratonistii propriei existente

Existenta noastra e atat de mica si efemera cititorule, incat ar trebui sa o simtim frumos, linistit. Dar nu. Nu se poate. Noi trebuie sa alergam. Dar de ce anume fugim si catre ce ne grabim sa ajungem in permanenta framantare ce ne mistuie?
Startul maratonului il dau fluturasii din stomacul parintilor nostrii cand iubesc. Primul sprint il face spermatozoidul alfa. Acel invingator, alearga ca nebunul constient fiind ca doar primul si cel mai puternic va reusi sa reuseasca...si noi astfel suntem conceputi. Dar nu ne oprim. Alergam, ne grabim sa venim pe lume, si cand reusim, un sunet ascutit marcheaza ceea ce va fi inceputul urmatoarei etape a alergarii.
Copii fiind, ne grabim sa crestem, uitam adesea sa traim copilaria ca pe acel minunat moment care ar trebui sa fie. Nu ne ascultam parintii. Noi galopam spre maturitate, inconstienti de faptul ca desi putem privi in urma, niciodata nu ne vom putea intoarce. Astea sunt regulile jocului.
Si crestem, si alergam prin viata. si in loc sa ne oprim macar sporadic pentru a adulmeca frumusetile simple ale existentei noastre, noi fugim. Si pentru ce cititorule? Te intreb pe tine, eu fiind incapabil sa gasesc un raspuns pertinent sau macar acceptabil. Pacat ca si ocaziile bune, iubirile adevarate, gandurile bune, faptele altruiste, alerga pe langa noi, dar mult mai antrenate, ne depasesc. Si noi ce facem? Privim neputinciosi cum se indeparteaza. Oare daca a-m sta locului nu ar fi mai usor sa le prindem, sa le strangem puternic la piept si sa nu le mai lasam sa se indeparteze niciodata? Eu sunt incredintat ca ne-am darui multumiri picioarelor noastre pentru intelepciunea de a sta locului.
Toti alergam, fara exceptie. Toti fugim de ceva, urmarim altceva, sperand sa ajungem candva la deziderat.
Si daca se intampla sa ajungem unde dorim, crezi tu cititorule ca ne oprim sa ne bucuram de victorie? Nu, nu. Vedem alta cursa, si increzatori intr-o alta victorie, pornim. Si niciodata nu ne linistim, chiar daca suntem obositi, noi alergam.
Unii, idioti din fire, alearga spre propriul final in masini puternice sau pe motoare zgomotoase. Si reusesc. Dar cei mai multi, la un moment dat se opresc din fuga, dar sunt deja lipsiti de vlaga sau dorinta. Si totul se termina. Privesc in urma, rememoreaza momentele care merita a fi amintite. Privesc inainte si e ceata. Nimic nu se mai indeparteaza de ei, toate cele bune au disparut de mult. Un singur lucru se mai vede. Pamblica sosirii, si de data asta nu mai e nimic glorios. Atunci abia ne dorim sa ne intoarcem, sa nu trecem linia dar...e imposibil, nu mai scapam. Si murim.

Si eu am cursa mea, si chiar daca ma mai abat cateodata de la ruta, mereu fug de goliciunea sufleteasca, si galopez frenetic spre viitorul lui Edy. Am invatat sa ma mai opresc din cand in cand, sa rasuflu, sa privesc harta vietii mele. Dar voi ajunge castigator, si intentionez sa o fac cat timp mai am vlaga. Vreau sa am ce rememora.
Tu cititorule? De ce anume fugi, si spre ce alergi?

Published with Blogger-droid v1.6.6

Povestea unei umbre

Nu imi doresc sa modific absolut nimic din istorisirea atat de bine retinuta de autorul ei.
Este adevarat, totul a inceput cand sotia mea a plecat in Italia la munca. Ramas parinte singur, si mama surogat si tata pentru baietelul meu, zilele erau crancene si noptile nu se mai terminau. Doar serile alergau, imbratisat de dragostea baietelului meu, si alinat de conversatiile cu iubirea vietii mele.
Am hotarat la un moment dat sa-i fac un dar baietelului meu: pe mama lui, pentru ca s topea fara ea. Avea atunci doi anisori si era pierdut, avea un singur parinte si plangea cu hainele mamei lui in brate. Am lasat totul in urma, si am inceput sa-mi caut slujba prin internet, acolo, in Italia. Divinitatea mi-a zambit si intr-o saptamana am cunoscut un italian care voia sa-si extinda afacerea in Romania si venea la un targ din Bucuresti. Ne-am intalnit, i-am prezentat planul de dezvoltare alcatuit de mine si i-a placut. Era totul pregatit. Am plecat cu Edy (baietelul meu) in Italia. Eram fericit ca dupa patru luni departe de jumatatea mea, o voi putea strange in sfarsit in brate. Si asta am facut.
Din pacate jumatatea mea nu mai era, in schimbul ei am intalnit un corp rece, un strain, care nu ma mai vedea.
Femeia careia ii fusesem fidel se aruncase in bratele unui italian de 58 de ani. Nu am aflat pe loc, ci doar la vreo trei saptamani dupa sosirea mea. Eu chiar daca nu-mi rrcunosteam sotia, eram fericit ca o pot privi de aproape, si mai ales ca Edy era din nou copil, din nou fericit, din nou jucaus.
Am aflat fara sa-mi doresc de relatia incipienta, dar am spus ca nu e nimic, am discutat si parea ca totul se va indrepta...munca mea mergea extraordinar de bine, foarte rapid incepeam sa-mi castig respectul angajatorului, si apoi a venit cutremurul. La cinci saptamani dupa sosire, iubirea mea m-a dat afara din casa...mi-a spus ca-i fac scarba, ca nu sunt barbat. Ea avea deja ceea ce eu nu mai reusisem sa-i ofer in ultimul an...siguranta financiara.
Si asa m-am trezit in strada in Bologna, singur, fara posibilitatea de a ma mai duce la servici, pentru ca nimeni nu te accepta dupa ce dormi pe strazi.
Am pierdut tot. Toata averea mea era o geaca de toamna.
Trebuia sa ma intorc in tara. Dar eram vagabond, o umbra, mancam din gunoaie si formeam prin gara iepureste cu frica carabinierilor. Ma duceam sa-mi vad baietelul de la departare sa nu cumva sa ma vada si sa inceapa sa planga.
Am facut orice am putut pentru supravietuire cam doua luni, timp in care imi indesam in incaltaminte monede obtinute, pentru biletul de intoarcere la normalitate.
Am ajuns in tara. Aici toti ma uitasera, nimeni nu voia sa ma ajute. Un singur om a fost OM cu mine. Multumesc Florin.
Si cu durerea de a fi departe de baietelul meu si de dragostea vietii mele, la care as fi alergat daca m-ar fi chemat, am incercat sa revin la normalitate. Dar in afara de cateva munci ziliere prin depozite de materiale de constructii si de dat zapada, nu se gasea nimic. Si astfel nu as fi putut sa-mi mai vad baietelul niciodata.
Am luat o alta decizie. Plec din nou in Italia. Acum nu mai venea iarna, nu-mi mai era frica de ger, era aproape vara. M-am suit in autobuz si am plecat. Nu aveam nimic sigur, aveam 2euro in buzunar dupa platirea biletului, dar nimeni si nimic nu ma putea opri sa-mi revad baietelul.
Divinitatea mi-a suras, si mama mea, imediat dupa plecarea mea a luat legatura cu niste vechi colege de servici, plecate si ele de cativa ani. Cand am ajuns in Italia, aflasem deja de la mama mea ca amicele ei ma asteapta.
Am avut noroc, nu trebuia sa mai stau pe strazi. Mi-am cautat de munca, zilnic, de dimineata pana seara, si am gasit. Aici la restaurantul japonez. Incrt incet incep sa-mi revin financiar, am reusit sa inchiriez un apartament, sa-mi iau si parintii langa mine oentru a nu-i mai lasa sa se chinuie in tara.
Nu am reusit inca sa ajung sa-mi vad baietelul, dar am reusit sa vorbesc cu el. Nu ma mai cunoaste. E normal, avea 2 ani jumatate cand l-am vazut ultima data si acum are 4 ani si 3 luni. Vorbeste cu un strain. Dar incet incet voi ajunge si la el, si incet incet va creste di va judeca singur situatia.
Acum tot ce fac, fac doar pentru el. Imi voi reveni financiar, si pana in 2015 voi avea afacerea mea aici in Italia, pe care sa o dezvolt pentru viitorul lui.
Cu sotia mea nu vorbesc, desi o iubesc si acum ca un nebun, si daca m-ar chema as merge cei 600km ce ne despart in genunchi ai as uita si ierta tot.
Asta e viata mea cititorule. Am preferat sa o scriu direct, oricum este dureroasa pentru mine. Iarta-mi lipsa de imaginatie in narare. Cititorule asta sunt eu, gol golut.

Published with Blogger-droid v1.6.5