Maratonistii propriei existente

Existenta noastra e atat de mica si efemera cititorule, incat ar trebui sa o simtim frumos, linistit. Dar nu. Nu se poate. Noi trebuie sa alergam. Dar de ce anume fugim si catre ce ne grabim sa ajungem in permanenta framantare ce ne mistuie?
Startul maratonului il dau fluturasii din stomacul parintilor nostrii cand iubesc. Primul sprint il face spermatozoidul alfa. Acel invingator, alearga ca nebunul constient fiind ca doar primul si cel mai puternic va reusi sa reuseasca...si noi astfel suntem conceputi. Dar nu ne oprim. Alergam, ne grabim sa venim pe lume, si cand reusim, un sunet ascutit marcheaza ceea ce va fi inceputul urmatoarei etape a alergarii.
Copii fiind, ne grabim sa crestem, uitam adesea sa traim copilaria ca pe acel minunat moment care ar trebui sa fie. Nu ne ascultam parintii. Noi galopam spre maturitate, inconstienti de faptul ca desi putem privi in urma, niciodata nu ne vom putea intoarce. Astea sunt regulile jocului.
Si crestem, si alergam prin viata. si in loc sa ne oprim macar sporadic pentru a adulmeca frumusetile simple ale existentei noastre, noi fugim. Si pentru ce cititorule? Te intreb pe tine, eu fiind incapabil sa gasesc un raspuns pertinent sau macar acceptabil. Pacat ca si ocaziile bune, iubirile adevarate, gandurile bune, faptele altruiste, alerga pe langa noi, dar mult mai antrenate, ne depasesc. Si noi ce facem? Privim neputinciosi cum se indeparteaza. Oare daca a-m sta locului nu ar fi mai usor sa le prindem, sa le strangem puternic la piept si sa nu le mai lasam sa se indeparteze niciodata? Eu sunt incredintat ca ne-am darui multumiri picioarelor noastre pentru intelepciunea de a sta locului.
Toti alergam, fara exceptie. Toti fugim de ceva, urmarim altceva, sperand sa ajungem candva la deziderat.
Si daca se intampla sa ajungem unde dorim, crezi tu cititorule ca ne oprim sa ne bucuram de victorie? Nu, nu. Vedem alta cursa, si increzatori intr-o alta victorie, pornim. Si niciodata nu ne linistim, chiar daca suntem obositi, noi alergam.
Unii, idioti din fire, alearga spre propriul final in masini puternice sau pe motoare zgomotoase. Si reusesc. Dar cei mai multi, la un moment dat se opresc din fuga, dar sunt deja lipsiti de vlaga sau dorinta. Si totul se termina. Privesc in urma, rememoreaza momentele care merita a fi amintite. Privesc inainte si e ceata. Nimic nu se mai indeparteaza de ei, toate cele bune au disparut de mult. Un singur lucru se mai vede. Pamblica sosirii, si de data asta nu mai e nimic glorios. Atunci abia ne dorim sa ne intoarcem, sa nu trecem linia dar...e imposibil, nu mai scapam. Si murim.

Si eu am cursa mea, si chiar daca ma mai abat cateodata de la ruta, mereu fug de goliciunea sufleteasca, si galopez frenetic spre viitorul lui Edy. Am invatat sa ma mai opresc din cand in cand, sa rasuflu, sa privesc harta vietii mele. Dar voi ajunge castigator, si intentionez sa o fac cat timp mai am vlaga. Vreau sa am ce rememora.
Tu cititorule? De ce anume fugi, si spre ce alergi?

Published with Blogger-droid v1.6.6