Aripi...

Sa tot fie vreo 15, 20 de ani de atunci cititorule, dar nimic nu-mi poate sterge din memorie aceasta poveste.
De fiecare data, in fiecare dimineata un pic mai calduroasa, mai imbietoare, ieseam sa ma plimb pe strazile oraselului meu natal. Asa era si atunci, o zi minunata de mai, cu pomii infloriti, cu ciresele in parg. Din bratele vantului ce adia usor, scapa un miros dulce de tei. Si eu ma plimbam cititorule, fara griji, fara inhibitii sau prejudecati. Dar vantul era atat de prietenos, incat nu am rezistat. Am sarit cu putere in sus dand puternic din maini si gata... am inceput sa zbor.
Ce frumos e...minunat se vede Lacul Sarat, Dunarea, Baraganul.
Nu aveam nici o grija, doar zburam. Am ajuns deasupra orasului, curios sa vad cum se vede lumea de acolo, de sus. Si asa cocotat pe aripi de vant, zburam. Si am intalnit oamenii. Unii erau atat de micuti incat nu ma puteam abtine din ras. Si vantul radea si ei. Si eu zburam...
Am intalnit si fiinte imense, asemanatoare oamenilor, dar foarte inalte, plesuve, fara aripi si cu liane in loc de maini. Dar nu ma puteau speria, aveam un prieten de nadejde alaturi, vantul voios. E adevarat ca trebuia sa dau putin mai repede din maini, sa nu cumva sa cad printre monstri. Si daca ma strambam putin la ei se speriau...dar asa tare ca indata se transformau in copilasi zglobii, si eu ii luam in spinare sa le arat si lor minunatiile vazute de sus. Chiar ne jucam de-a "v-ati ascunselea" printre nori. Si asa trecea ziua cititorule, si eu cresteam. Si venea seara si cand se facea prea intuneric sa mai pot zbura, cobora o mana din cer sa ma ocroteasca...
Era mama...se facuse dimineata, trebuia sa plec la scoala. Dar nu conteaza, revine ea dimineata mea de mai.

Tu Cititorule? Cand ai zburat ultima data? Cand ti-ai lasat spiritul sa zburde liber printre norisori, cand te-ai abandonat ultima oara vantului prieten?

Published with Blogger-droid v1.6.5