Maratonistii propriei existente

Existenta noastra e atat de mica si efemera cititorule, incat ar trebui sa o simtim frumos, linistit. Dar nu. Nu se poate. Noi trebuie sa alergam. Dar de ce anume fugim si catre ce ne grabim sa ajungem in permanenta framantare ce ne mistuie?
Startul maratonului il dau fluturasii din stomacul parintilor nostrii cand iubesc. Primul sprint il face spermatozoidul alfa. Acel invingator, alearga ca nebunul constient fiind ca doar primul si cel mai puternic va reusi sa reuseasca...si noi astfel suntem conceputi. Dar nu ne oprim. Alergam, ne grabim sa venim pe lume, si cand reusim, un sunet ascutit marcheaza ceea ce va fi inceputul urmatoarei etape a alergarii.
Copii fiind, ne grabim sa crestem, uitam adesea sa traim copilaria ca pe acel minunat moment care ar trebui sa fie. Nu ne ascultam parintii. Noi galopam spre maturitate, inconstienti de faptul ca desi putem privi in urma, niciodata nu ne vom putea intoarce. Astea sunt regulile jocului.
Si crestem, si alergam prin viata. si in loc sa ne oprim macar sporadic pentru a adulmeca frumusetile simple ale existentei noastre, noi fugim. Si pentru ce cititorule? Te intreb pe tine, eu fiind incapabil sa gasesc un raspuns pertinent sau macar acceptabil. Pacat ca si ocaziile bune, iubirile adevarate, gandurile bune, faptele altruiste, alerga pe langa noi, dar mult mai antrenate, ne depasesc. Si noi ce facem? Privim neputinciosi cum se indeparteaza. Oare daca a-m sta locului nu ar fi mai usor sa le prindem, sa le strangem puternic la piept si sa nu le mai lasam sa se indeparteze niciodata? Eu sunt incredintat ca ne-am darui multumiri picioarelor noastre pentru intelepciunea de a sta locului.
Toti alergam, fara exceptie. Toti fugim de ceva, urmarim altceva, sperand sa ajungem candva la deziderat.
Si daca se intampla sa ajungem unde dorim, crezi tu cititorule ca ne oprim sa ne bucuram de victorie? Nu, nu. Vedem alta cursa, si increzatori intr-o alta victorie, pornim. Si niciodata nu ne linistim, chiar daca suntem obositi, noi alergam.
Unii, idioti din fire, alearga spre propriul final in masini puternice sau pe motoare zgomotoase. Si reusesc. Dar cei mai multi, la un moment dat se opresc din fuga, dar sunt deja lipsiti de vlaga sau dorinta. Si totul se termina. Privesc in urma, rememoreaza momentele care merita a fi amintite. Privesc inainte si e ceata. Nimic nu se mai indeparteaza de ei, toate cele bune au disparut de mult. Un singur lucru se mai vede. Pamblica sosirii, si de data asta nu mai e nimic glorios. Atunci abia ne dorim sa ne intoarcem, sa nu trecem linia dar...e imposibil, nu mai scapam. Si murim.

Si eu am cursa mea, si chiar daca ma mai abat cateodata de la ruta, mereu fug de goliciunea sufleteasca, si galopez frenetic spre viitorul lui Edy. Am invatat sa ma mai opresc din cand in cand, sa rasuflu, sa privesc harta vietii mele. Dar voi ajunge castigator, si intentionez sa o fac cat timp mai am vlaga. Vreau sa am ce rememora.
Tu cititorule? De ce anume fugi, si spre ce alergi?

Published with Blogger-droid v1.6.6

Singur

Nu am tendinte egocentriste. Niciodata nu am cautat atentie, dar eu sunt urlet. Am inceput mai devreme sa scriu despre Maratonul omului prin viata, si am sters tot. Dar o voi face in viitorul apropiat. Apoi am scris un email catre persoana pe care o consider un bun amic, chiar daca nu l-am cunoscut niciodata. Am sters tot deoarece nu-mi doresc sa fiu agasant. Si apoi mi-am amintit de ce am pornit in aceasta viata numita blog. Vreau sa ma descarc, vreau sa pot URLA, sa ma pot descarca.
Cititorule daca citesti in continuare, iti multumesc, inseamna ca ma aude cineva si singuratatea nu mai e atat de apasatoare.
Ma simt singur, m-am izolat din proprie vointa pentru a evita ulterioare suferinte. In 32 de ani am fost implicat in 3 relatii si am iubit de tot atatea ori. Doar atat. Nu sunt Don Juan. Sunt un pic mai aratos decat dracul. Dar stiu sa iubesc. Si totusi, de fiecare data a aparut altul. Unul mai bun ca mine. Sunt singur si plang. E lipsa de barbatie plansul? Poate nu sunt barbat, dar mie imi ajunge testosteronul din dotare. Sunt singur si urlu. Imi urlu neputinta de a face mai mult, imi vine sa ma bag intr-o gaura de sarpe, sa nu mai vad, sa nu mai simt nimic. Ma gandesc uneori ca viata de vagabond e mai simpla, cel putin esti invizibil pentru majoritatea trecatorilor. Sunt un nimeni. Claudia, ai spus ca sunt un erou. Repet, un erou e doar un idealist idiot si nimic mai mult. E cel care se uita pe el pentru a face ceva extraordinar. Eu am avut o perioada cand nu m-am gandit decat la mine, am furat, am cersit am facut lucruri de care nu ma simt mandru. NU sunt erou.
Mi-e dor sa ma joc in parul unei femei, sa o simt in brate, sa-i soptesc in ureche, sa-i simt rasuflarea pe gat in timp ce o imbratisez. Stiu cititorule ca sunt patetic. Asta sunt eu.
Sunt singur, sunt patetit, peiorez si divaghez. Nu mai am nimic. Am fost peste tot in scurtul meu periplu prin existenta. Am fost pe culmile respectului, financiarului, iubirii pentru ca apoi a simti mai bine caderea in ghenele societatii.
Cititorule, iarta-ma. Nimeni nu e obligat sa citeasca aberatiile fortuite ale unui logoreic in crize. Daca ai ajuns aici fara sa injuri sau fara sa inchizi acest post, iti MULTUMESC!!!

Published with Blogger-droid v1.6.6

Aripi...

Sa tot fie vreo 15, 20 de ani de atunci cititorule, dar nimic nu-mi poate sterge din memorie aceasta poveste.
De fiecare data, in fiecare dimineata un pic mai calduroasa, mai imbietoare, ieseam sa ma plimb pe strazile oraselului meu natal. Asa era si atunci, o zi minunata de mai, cu pomii infloriti, cu ciresele in parg. Din bratele vantului ce adia usor, scapa un miros dulce de tei. Si eu ma plimbam cititorule, fara griji, fara inhibitii sau prejudecati. Dar vantul era atat de prietenos, incat nu am rezistat. Am sarit cu putere in sus dand puternic din maini si gata... am inceput sa zbor.
Ce frumos e...minunat se vede Lacul Sarat, Dunarea, Baraganul.
Nu aveam nici o grija, doar zburam. Am ajuns deasupra orasului, curios sa vad cum se vede lumea de acolo, de sus. Si asa cocotat pe aripi de vant, zburam. Si am intalnit oamenii. Unii erau atat de micuti incat nu ma puteam abtine din ras. Si vantul radea si ei. Si eu zburam...
Am intalnit si fiinte imense, asemanatoare oamenilor, dar foarte inalte, plesuve, fara aripi si cu liane in loc de maini. Dar nu ma puteau speria, aveam un prieten de nadejde alaturi, vantul voios. E adevarat ca trebuia sa dau putin mai repede din maini, sa nu cumva sa cad printre monstri. Si daca ma strambam putin la ei se speriau...dar asa tare ca indata se transformau in copilasi zglobii, si eu ii luam in spinare sa le arat si lor minunatiile vazute de sus. Chiar ne jucam de-a "v-ati ascunselea" printre nori. Si asa trecea ziua cititorule, si eu cresteam. Si venea seara si cand se facea prea intuneric sa mai pot zbura, cobora o mana din cer sa ma ocroteasca...
Era mama...se facuse dimineata, trebuia sa plec la scoala. Dar nu conteaza, revine ea dimineata mea de mai.

Tu Cititorule? Cand ai zburat ultima data? Cand ti-ai lasat spiritul sa zburde liber printre norisori, cand te-ai abandonat ultima oara vantului prieten?

Published with Blogger-droid v1.6.5

Povestea unei umbre

Nu imi doresc sa modific absolut nimic din istorisirea atat de bine retinuta de autorul ei.
Este adevarat, totul a inceput cand sotia mea a plecat in Italia la munca. Ramas parinte singur, si mama surogat si tata pentru baietelul meu, zilele erau crancene si noptile nu se mai terminau. Doar serile alergau, imbratisat de dragostea baietelului meu, si alinat de conversatiile cu iubirea vietii mele.
Am hotarat la un moment dat sa-i fac un dar baietelului meu: pe mama lui, pentru ca s topea fara ea. Avea atunci doi anisori si era pierdut, avea un singur parinte si plangea cu hainele mamei lui in brate. Am lasat totul in urma, si am inceput sa-mi caut slujba prin internet, acolo, in Italia. Divinitatea mi-a zambit si intr-o saptamana am cunoscut un italian care voia sa-si extinda afacerea in Romania si venea la un targ din Bucuresti. Ne-am intalnit, i-am prezentat planul de dezvoltare alcatuit de mine si i-a placut. Era totul pregatit. Am plecat cu Edy (baietelul meu) in Italia. Eram fericit ca dupa patru luni departe de jumatatea mea, o voi putea strange in sfarsit in brate. Si asta am facut.
Din pacate jumatatea mea nu mai era, in schimbul ei am intalnit un corp rece, un strain, care nu ma mai vedea.
Femeia careia ii fusesem fidel se aruncase in bratele unui italian de 58 de ani. Nu am aflat pe loc, ci doar la vreo trei saptamani dupa sosirea mea. Eu chiar daca nu-mi rrcunosteam sotia, eram fericit ca o pot privi de aproape, si mai ales ca Edy era din nou copil, din nou fericit, din nou jucaus.
Am aflat fara sa-mi doresc de relatia incipienta, dar am spus ca nu e nimic, am discutat si parea ca totul se va indrepta...munca mea mergea extraordinar de bine, foarte rapid incepeam sa-mi castig respectul angajatorului, si apoi a venit cutremurul. La cinci saptamani dupa sosire, iubirea mea m-a dat afara din casa...mi-a spus ca-i fac scarba, ca nu sunt barbat. Ea avea deja ceea ce eu nu mai reusisem sa-i ofer in ultimul an...siguranta financiara.
Si asa m-am trezit in strada in Bologna, singur, fara posibilitatea de a ma mai duce la servici, pentru ca nimeni nu te accepta dupa ce dormi pe strazi.
Am pierdut tot. Toata averea mea era o geaca de toamna.
Trebuia sa ma intorc in tara. Dar eram vagabond, o umbra, mancam din gunoaie si formeam prin gara iepureste cu frica carabinierilor. Ma duceam sa-mi vad baietelul de la departare sa nu cumva sa ma vada si sa inceapa sa planga.
Am facut orice am putut pentru supravietuire cam doua luni, timp in care imi indesam in incaltaminte monede obtinute, pentru biletul de intoarcere la normalitate.
Am ajuns in tara. Aici toti ma uitasera, nimeni nu voia sa ma ajute. Un singur om a fost OM cu mine. Multumesc Florin.
Si cu durerea de a fi departe de baietelul meu si de dragostea vietii mele, la care as fi alergat daca m-ar fi chemat, am incercat sa revin la normalitate. Dar in afara de cateva munci ziliere prin depozite de materiale de constructii si de dat zapada, nu se gasea nimic. Si astfel nu as fi putut sa-mi mai vad baietelul niciodata.
Am luat o alta decizie. Plec din nou in Italia. Acum nu mai venea iarna, nu-mi mai era frica de ger, era aproape vara. M-am suit in autobuz si am plecat. Nu aveam nimic sigur, aveam 2euro in buzunar dupa platirea biletului, dar nimeni si nimic nu ma putea opri sa-mi revad baietelul.
Divinitatea mi-a suras, si mama mea, imediat dupa plecarea mea a luat legatura cu niste vechi colege de servici, plecate si ele de cativa ani. Cand am ajuns in Italia, aflasem deja de la mama mea ca amicele ei ma asteapta.
Am avut noroc, nu trebuia sa mai stau pe strazi. Mi-am cautat de munca, zilnic, de dimineata pana seara, si am gasit. Aici la restaurantul japonez. Incrt incet incep sa-mi revin financiar, am reusit sa inchiriez un apartament, sa-mi iau si parintii langa mine oentru a nu-i mai lasa sa se chinuie in tara.
Nu am reusit inca sa ajung sa-mi vad baietelul, dar am reusit sa vorbesc cu el. Nu ma mai cunoaste. E normal, avea 2 ani jumatate cand l-am vazut ultima data si acum are 4 ani si 3 luni. Vorbeste cu un strain. Dar incet incet voi ajunge si la el, si incet incet va creste di va judeca singur situatia.
Acum tot ce fac, fac doar pentru el. Imi voi reveni financiar, si pana in 2015 voi avea afacerea mea aici in Italia, pe care sa o dezvolt pentru viitorul lui.
Cu sotia mea nu vorbesc, desi o iubesc si acum ca un nebun, si daca m-ar chema as merge cei 600km ce ne despart in genunchi ai as uita si ierta tot.
Asta e viata mea cititorule. Am preferat sa o scriu direct, oricum este dureroasa pentru mine. Iarta-mi lipsa de imaginatie in narare. Cititorule asta sunt eu, gol golut.

Published with Blogger-droid v1.6.5

Daca...

Pentru toti rechinii fara scrupule si umanitate din jurul meu



Daca as fi traznet v-as trazni,
V-as ineca daca as fi apa.
Si v-as sapa mormant adanc
Daca as fi sapa.
Daca as fi spada v-as strapunge,
V-as urmari daca-as fi glont
Si v-as ajunge.
Dar desi raman ce sunt,
Calm, linistit ca un mormant,
O voce adanca-mi murmura
Ca sunt mai mult decat orice,
Ca eu sunt ura!

Acesta cititorule, este doar un gand, aproape singurul impediment in calea realizarii echilibrului intern, singutul sentiment ce-mi distruge armonia.
Cu toate astea nu renunt, caut mereu partea plina a pocalului vietii mele, si ma bucur de moment, traiesc clipa.


Te provoc cititorule; tie ce-ti dezechilibreaza armonia sufleteasca. Te provoc la un exercitiu de sinceritate cu tine insuti.


Astept vocea ascunsa, durerea inradacinata, descarca-te pentru a pentru a trece mai departe.
Accepti provocarea?

Published with Blogger-droid v1.6.5

Portia de fericire

Nu am crezut pana acum. Eram sigur de fapt Cititorule ca un platou nu te poate face fericit.
Iata ca acum ajung sa vad efecte extraordinare.
Intra deseori in restaurantul in care lucrez oameni abatuti, singuri, care au problemele, necazurile, nevoile lor. Se aseaza, rasfoiesc meniul, fara sa priceapa nimic, si cu teama cheama chelnerul. Dupa o scurta istorisire a meniului, care bineinteles se loveste de un zid de neincredere, se aud trei cuvinte care intotdeauna sunt un catalizator al miracolului: "Sa aleaga bucatarii".
Si asta declanseaza vraja. O avalansa de gusturi noi, contradictorii, care se bat, se acumuleaza pe papilele profanului in bucataria japoneza.
Dupa un scurt gust sarat al algelor wakame, se trece la inventii, intotdeauna inexistente in meniu, dar cu efecte extraordinare asupra celui care nu stia la inceput in ce calatorie porneste.
Platou dupa platou, minunatie dupa minunatie, se trece prin sushi, sashimi, gratare de teriyaki, avalansa de picanterie, dulce acrisor, inundatii repetate ale inimii pana atunci chircite de teama necunoscutului.
Si cu fiecare platou, zambetul isi face loc pe fata de acum mai relaxata a oaspetelui nostru. Placerea pe care o resimte se vede, se emana precum aburul din apa marii, se ridica de la masa lui, vine langa noi, si incepe sa absoarba din priviri minunatiile ce i se astern in fata ochilor, platourile in plina constructie, acelea care ii vor aduce fericirea in suflet in urmatoarele momente. Se aseaza la bar, si asta e primul semn. Cere informatii despre ceea ce a gustat pana atunci, si asta e al doilea semn. Dar ultimul semn al fericirii, cel ce-mi aduce si mie bucurie, se lasa asteptat cititorule. Dar nu-i nimic.
Dupa ce necredinciosul absoarbe toate creatiile ce i se aseaza pe pleoape, dupa ce soarbe a satisfatie un pic de sake fierbinte, apare apogeul.
Si aproape intotdeauna acesta are dimensiuni de Goliat. I se astern in fata minuni de toate felurile, culorile vii inunda cerebelul, infamul wasabi isi emana puternica aroma, care pentru cinci secunde te face sa prinzi flacari, urmat de alte culori, gusturi, linistitorul ghimbir care curata papilele precum avalansele ce se astern pe piscuri cand se linistesc. Si totul se repeta, se repeta cu fiecare nou gust, pana cand apare ultimul semn al fericirii noului nostru prieten, pentru ca la acest moment ne-a povestit deja despre problemele lui, s-a descarcat de bolovanii grei ce-i striveau spiritul la inceputul incursiunii in necunoscut.
Precum in vechile arene, precum in Colosseum, un deget apare dupa o lupta grea. Are doar doua variante acest deget, cititorule. Ori se lasa afectat de gravitatie si toata magia se ruineaza, ori se inalta spre neant si magia e completa.
Fara exceptie, neantul este impuns de degetul noului nostru amic. A fost al treilea semn cititorule.
Zambetul, bucuria de a trai clipa, fericirea fiintei se arata. Cad multumiri si asigurari de revenire pentru o experienta mult mai profunda.
Asta ma fericeste si pe mine cititorule, sa ofer prin munca mea bucurie, siguranta si zambete.

Evadare de nicaieri

Sunt captiv. Sunt prizonier.



Sunt detinutul propriilor sentimente, captivul gandurilor nedefinite.
Dar cel mai apasator nu e faptul ca sunt inchis, ci mai degraba ca inchisoarea mea nu are pereti. Nimic in afara de orizont. Sunt pierdut intr-o pustietate torida de trairi contradictorii. tot ce vad sunt dunele nesfarsite ale nimicurilor ce-mi bantuie fiinta. Vreau sa cred in efemeritatea lor, dar nimic. un val racoros de speranta, un pisc inghetat de pierzanie, nimic. Doar orizontul. Nici macar morgana nu ma deranjeaza. Nu mai stiu ce sa cred. E fierbinte fiinta mea, si tot ce ma inconjoara se opreste fara sa lase nici macar o adiere sa-mi mangaie tamplele pulsande. Sunt ratacit. Plin de contradictii, singuratate, urlete nerostite.
Dar de ce nu urlu? Doar nu ma aude nimeni. Sunt sigur in inchisoarea mea torida. Nu pot sa tip. Ma gatuie ceva. deschid ochii si VAD. Privesc adanc si vad o pereche de aripi. Sunt din ceara rosie. Icar le-a pierdut.
Am vazut speranta. Imi striga ceva. Imi ciulesc urechile sa o aud. "Nu te framanta" imi spune. "Esti prizonierul propriilor intentii. Rezolvarea esti chiar tu. Tu esti liber."
Razand ca un nebun, cu un rictus intiparit deja pe buze, imi iau ochii si vad. Pentru prima data vad rezolvarea. E scrisa mare in norii care se aduna ocrotitor: "Carpe Diem".


Si astfel, la umbra norilor, imi iau aripile, mi le asez pe suflet si ma inalt.
Evrika. Raspunsul problemelor mele se arata. e atat de simplu cititorule. Traieste clipa fara sa-ti ocupi timpul cu amplificarea problemelor. Ele vor exista vesnic, tu in schimb nu. Nu face ca mine cititorule. Traieste fiecare moment fara griji.

Tudor, trebuie sa-ti multumesc. Prin primul tau articol din acest an, mi-ai redat speranta.

Prietenie neconditionata

Deunazi am avut cateva momente de ragaz si m-am hotarat sa fac o vizita. O vizita care din motive absolut neimportante a fost amanata de prea multe ori. Am plecat sa ma intalnesc cu amica mea de suflet. Cu marea.



M-am imbracat adecvat gerului de afara (in coltul asta de lume e ger la +5grade), si am plecat hotarat sa-mi cer scuze pentru absenta indelungata.
Am admirat in drum palmierul meu favorit, am tras aer adanc in piept, si m-am infatisat ei cititorule. Eram convins ca ma va certa dar m-am inselat. Cum m-a vazut m-a mangaiat cu o adiere. Acea adiere pe care am simtit-o ori de cate ori aveam nevoie de o mangaiere. M-am linistit si m-am asezat cu grja pe darurile ei. Vezi tu cititorule, ea se joaca cateodata furand. Nu ia lucruri importante, si intotdeauna le inapoiaza. Le ofera celor care vin la ea, sub forma de nisip. Asta face ea. Ofera. Si nu se preface. E total lipsita de ipocrizie.
Cand vrea sa-ti faca rau te ia, fara avertizari fara o clipa de reflectie. Pur si simplu te ascunde in inima ei. Cu prietena mea cititorule, trebuie sa fii atent. Daca o singura clipa esti distrat si nu o asculti, ea te plesneste.
Dar nu asta e important acum. Eram nerabdator sa-i povestesc verzi si uscate, si ea s-a asezat la picioarele mele sa ma asculte.
Si am inceput sa strig, iar ea imi asculta gandurile. Din cand in cand ma mangaia, cand pe crestet cu cate o adiere, cand pe picioare cu cate un val. O simteam in sufletul si gandurile mele. Ea ma linistea.
Dupa ce m-am descarcat, pentru ca vezi tu cititorule, marea este cel mai bun confident, am inceput sa ma joc cu ea. Eu ii aruncam pietricele si ea imi daruia serenitate.


Dar deodata o aud urland, vuind, agitandu-se. S-a enervat si a inceput sa strige si sa se ridice catre fratele ei, Cerul. Atunci mi-am ridicat ochii spre neant si am inteles razvratirea prietenei mele. Venea furtuna.



Politicos, i-am multumit pentru avertizare si cu promisiunea reintoarcerii negresite, mi-am luat ramas bun, am inspirat adanc pentru a lua cu mine un pic din parfumul ei sarat, si am plecat inapoi spre realitate.
Cititorule, ea e cea mai buna prietena a mea, si daca vei dori iti voi povesti odata despre zilele in care ea, imbracata in costum de baie, imi provoca veselie prin glumele facute trecatorilor nepasatori.


Te salut cititorule, iti transmit un salut de la Marea mea, pentru ca i-am povestit si despre tine, si iti las un mesaj de la prietena mea: CARPE DIEM

In oglinda

Azi dimineata m-am privit in oglinda, asa cum fac in fiecare dimineata de cand am inceput sa percep imaginea ca fiind a mea. Mi-am adus aminte ca pierdem circa 20 de ani privindu-ne.
Dar azi a fost diferit. Nu numai ca m-am privit, dar m-am si vazut. M-a speriat imaginea infatisata. Asta ma face sa ma afund in autocritica, lucru care pentru orice fiinta bipeda este aproape tabu. De ce ne e teama sa fim autocritici? E mai usor sa vedem defectele si esecurile altora decat sa ne autoevaluam. Cand te-ai privit ultima data cititorule? dar intr-adevar privit, mai in profunzime, dincolo de carcasa corpului cu toate frumusetile sau hidoseniile lui. Ei bine eu am reusit, desi recunosc plin de rusine ca mi-a trebuit ceva sa trec peste infatuare.

Am descoperit ceva ce m-a socat. Cel din oglinda incearca sa fie pe placul celor din jur, sa renunte la principii doar pentru a reveni in avantaj pe aceasta lume. Nu este capabil sa fie consecvent in credinta lui, incearca sa devina rechinul, masculul alpha, tot ceea ce crede ca-i va aduce un pic de liniste, siguranta, avantaj asupra inconjuratorului.
Dar nu sunt eu ala, nu nu. Sau sunt? Sunt confuz. Vreau sa ma intind in pat, sa adorm in indolenta, sa ma trezesc azidimineata si sa-l vad in oglinda pe acela pe care-l cunosc de 30 de ani. Personajul pe care mi-l amintesc, este altruist, saritor, gata sa renunte la tot pentru a-si ajuta aproapele.


De ce ne schimba viata, de ce societatea ne face sa devenim ireversibil hiene, sa uitam de iubirea de aproape si sa retinem ca just doar sentimentul de arivism pe planuri diverse. Nu vreau sa am de-a facem cu o astfel de fiinta. Vreau sa fiu OM. Im doresc sa gasesc in argintul oglinzii nobilitatea elementului chimic, sau macar sa pot alege ceea ce vad.

Gata! M-am decis. Voi combina legea talionului cu intorsul obrazului. Desi pare doar un nonsens, pentru mine este singura varianta. Raspunde cu aceeasi moneda cititorule, nu te lasa calcat de autocompresorul societatii, fii hiena daca e cazul, dar nu exagera pentru ca umanitatea depinde de noi si consapevolenta trairilor noastre efemere.

Si orice faci, oriune si in fata oricui esti, nu uita ... CARPE DIEM.

Publicat cu Blogger-droid v1.6.5

Published with Blogger-droid v1.6.5

Un nou inceput

Si asa incepe cititorule...
Dupa o lunga experienta in mediul World Wide Web care isi gaseste inceputurile prin toamna lui 1994, dupa o perioada de doi ani de pauza m-am decis sa iti arat gandurile si simtirile mele.
I'm mobile, ar spune generatia internauta. Deocamdata revin doar de pe telefonul mobil, deci imi cer scuze pentru eventualele defecte gasite in acest blog.
Nu vreau decat sa vorbesc, vreau doar sa port o conversatie cu oricine isi doreste sa se provoace la putina meditatie. Voi incerca sa nu fiu prolific, voi incerca (si sigur voi reusi) sa fiu eu insumi.
Sunt doar in mobilitate, cu un ochi pe telefon si cu altul pe munca mea... Da. Muncesc. Deocamdata sunt bucatar secund intr-un restaurant japonez dintr-un mic colt de lume.
Nu pasiunea si nici macar dorinta nu m-au impins la asta. Doar nevoia, cititorule. Nevoia este cel mai crunt compromis pe care-l faci in viata. Nu crezi? Eu sunt convins.
Acum sunt mobil si desi pentru oricine este o banalitate, pentru mine este un mare pas pentru ca inseamna o mare realizare dupa multe provocari pe care viata mi le-a daruit pana acum. Dar despre viata mea si pragurile ei inferioare si superioare iti voi istorisi altadata...
Si asa incepe. Este 1 Ianuarie 2011 si eu m-am decis sa strig simtamintele mele.
Iti multumesc si te provoc: ce inseamna pentru tine "a trai"?. Pentru mine in acest moment inseamna sa pot scrie aici.

iti multumesc si nu uita... CARPE DIEM

Publicat cu Blogger-droid v1.6.5

Published with Blogger-droid v1.6.5